Noiembrie II

Ma urc in autobuz. Mp3Playerul imi zambeste afectiv si imi imbratiseaza urechile cu cele doua casti care imi mangaie acum gandurile. Frigul mi-a patruns in fiecare clipire, mainile s-au unit demult pentru un schimb cinstit de caldura. Acestea sunt momentele care ma fac sa zambesc cand intru in autobuzul transportului in comun.

Ma uit pierduta pe fereastra, anticipand involuntar fiecare vers ce-mi e cantat auzului si astept trecerea timpului pentru a ajunge in locul acela cald si primitor pe care nimeni nu il mai stie. Vad insa, prin geamul patat de ploi si degete murdare, o femeie la vreo 60 de ani,  imbracata cu un pulovar,o vesta, o fusta pana dupa genunchi si niste sosete. Sta in picioare cu niste flori de camp in mana si legume jos pe o panza. Nu stiu daca mai simte frigul, caci tenul ei palid nici nu s-a inrosit. Dar staruie. Ramane acolo sperand ca ii va mai cumpara cineva marfa, poate chiar sa stranga bani pentru a-i pune deoparte de Craciun. E singura. Sta acolo pentru ca nu are pe nimeni, nu pentru ca e maritata sau ca va muri cu dragostea aceea pe care a tanjit-o in vremea tinerelor sperante, nu. Sta pentru ca pensia nu ii ajunge sa se intretina si pentru ca frigul i-a devenit intre timp un avantaj pentru pastrarea legumelor proaspete.

O femeie cu un copilas in marsupiul atasat trece pe langa batrana, ii arunca o privire si merge mai departe grabind pasii. De ce?!

Autobuzul pleaca. Batrana la care m-am uitat aproximativ un minut incepe sa dispara din peisajul meu vizual, dar ramane in picioare atat in frig cat si in mintea mea.

De ce ?!

Noiembrie I

Anotimpul care isi farama inima in milioane de particele firave aramii e intors printre noi de ceva vreme. Mergeam aseara pe vechiul drum, ratacind frunze incolo si-ncoace. Era o liniste incantatoare sub un cer care-si lasase treaba cu luminatul pe seama felinarelor singuratice.

Drumul imi soptea sa nu plec, parca ma tragea inapoi. Era drumul copilariei mele, drumul pe care s-au pierdut atatea ganduri la intoarcerea sau plecarea de acasa…drumul tuturor destinatiilor mele de odata. Acele blocuri gri, candva goale si straine, realizam ca sunt mai calduroase si primitoare ca nicaieri. Am indraznit sa arunc o privire catre ocolitura din dreapta. Un fior rece se opri la glandele lacrimale si imi grabi pasii. Acolo se afla cea mai dura amintire din arhiva memoriei mele; pe cat de dura, pe atat de mangaietoare. Frunzele caramizii, in tristetea lor, ma rugau sa raman, sa le mai spun o poveste din viitorul pe care nu aveau sa il mai traiasca. Se impleticeau in picioarele mele sperand ca mi se va face mila sa le calc, dar, pe cel mai linistit cantec de leagan, le ignoram sau cel putin asa dadeam impresia.

Imi era greu sa merg si aveam impresia ca nu ma misc prea mult din loc, cand defapt membrele mele inferioare aproape ca o rupeau in fuga. Fugeam de langa trecut. Subconstientul meu voia sa ma protejeze de stagnarea in timp. Intoarcerea acasa avea sa constituie din nou o noapte incarcata, lipsita de somn si de vise.

Nedenumit cliseu dragut.

Iarna.

EL: Cand ajungi, ca am inghetat ?

Ea: Mai am un pic… Iarta-ma ca intarzii, dar nu sunt eu de vina.

EL:Oof… Mi-e dor de tine ! Nu te-am vazut parca de o luna. Si nu rade, vorbesc serios.

Ea: Hmm… Hai ca ajung acum…

EL:Ce e ? Ce e cu tonul asta sinistru? S-a intamplat ceva?

Ea: Mnu… Trebuie doar sa vorbim ca sa intelegi mai bine…

EL:Ma sperii! Ce s-a intamplat ?!?

Ea: Las-o moarta, serios. Vorbim cand ajung. Mai am 5 minute.

EL:Dar spune-mi macar despre ce e vorba ca sa imi mai potolesti putin emotiile, curiozitatea, orice!

Ea: Mi-e…ciudat sa iti spun, mai ales prin telefon… Oricum, nu cred ca te va afecta prea tare…

EL:Hai te rog, spune-mi odata si vad eu dupa aceea daca ma afecteaza !…

Ea: Chestia e ca… vezi tu… Offf… Mi-e greu!

EL:De cate ori mai trebuie sa te rog ca s-o spui ? Chiar ma sperii rau.

Ea: Pai e destul de complicat… Vezi tu, te iubesc !!

EL:Super intamplare. Ma pusesei rau de tot pe ace !

Ea: Ei bine, tot accident se numeste. Sunt victima.

EL:Si eu te iubesc, obraznicatura! Vino mai repede ca fac turturi la nas.

Haotic

Uneori imi doresc sa pot iesi din ambianta asta absolut haotica, sa plec, sa ies, sa evadez in propria-mi creatie. Ceea ce ne-a fost dat, ni s-a luat inapoi. Ceea ce am vrut sa oferim ne-a fost refuzat. Nimeni si nimic nu poate opri existenta balantei cu inclinatie nedefinita pentru ca probabil aceasta ori e prea slaba si nu reuseste sa tina greutatile, talerele atingand pamantul, ori greutatile defapt nu exista fiind decat niste utopii, astfel obiectul ramanand in total repaus.

Suntem niste adieri ale trecutului, fiecare suflet tanjeste dupa mai departe, insa adierile, in slabiciunea lor, nu ajung departe… Suntem ochii ce se straduiesc a nu lacrima intreaga viata, dar sfarsesc prin a inmuia obraji in tristete sau furie. Suntem cei ce aclama venirea mantuirii ca apoi s-o denigreze. Suntem noi… Suntem aceia care tanjesc dupa dragostea adevarata, fara a deschide indeajuns de mult inima si mintea spre a o cauta si nu a o astepta.

Nimic?! Niciodata sa nu spui ca n-ai nimic. Intotdeauna ai ceva. Fie ca ai suparari apasatoare, fie ca ai un zambet care te poarta mai departe, fie ca te ai doar pe tine si tot ai ceva. Tot avem ceva…

Mânie… Energia ce vrea sa ţâşneasca din rădăcinile existenţei mele pentru a definitiva presiunea gândurilor, sângerândul psihic.

Ce dulce amagire !…

Imi lipsea. Fiecare adiere, fiecare suras, fiecare …lucru mic ce contribuia la o fericire de care nu am fost constienta, un amalgam de ganduri si cuvinte ce se desfasurau de-a lungul anilor, o agitatie motorie a amintirilor pastrate in cufere vechi si prafuite ale memoriei mele.

Oh, Doamne ! Ce mai mireasma, ce mai adiere parfumata a faramelor de trecut ! Ii miroseam parul si nu imi venea sa cred cate amintiri imi reveneau odata cu acel simtamant olfactiv.  O cunosteam, imi era prietena, vorbiseram o groaza si ne stiam amandoua ca fiind doua diviziuni ale aceleiasi lumi separate.  Totdeauna am privit-o ca pe un nou inceput, ca pe un mod de a reincepe si a lasa amintirile in urma … pentru ca amintirile dor. Dar astazi nu. Astazi am imbratisat-o si am descoperit marea in parul ei. Era ceva ce nu mi-am putut imagina ca am sa gasesc. O serie neintrerupta de ganduri sub forma de imagini si sunete care m-au bulversat si mi-au amintit ca sunt om. Era trecutul venit sa ma viziteze.

Am sentimente. Sunt…umana. Respir instinctual si nu pentru ca sunt robot. Respir pentru momentele acelea care imi raman incatusate in inima-mi goala si totusi atat de plina ! Si ce valuri !… si ce energie … Soarele, acelasi soare care m-a incalzit sau chiar ars atatia ani la rand pe aceleasi plaje mereu aglomerate de suflete incarnate aleatoriu in trupuri aproape goale, valurile, suflarile zbuciumate ale marii primitoare, companionii, acei oameni pe care i-am ales eu sau nu sa imi petrec zilele cu ei si alaturi de care am patit fel si fel de emotii … Da, toate lucrurile astea, ale copilariei sau recente … Toate lucrurile astea de la o boare placuta, trecuta prin coama unei fete.

Mi-e dor. Ne e dor. Amintirile dor, dar, oh, ce dulce amagire !…

TMR

Incotro sa fugi cand spini ai tentatiei te inconjoara si nu te lasa sa misti ? Spre ce sa privesti cand norii au format o mare pustie si gri in jur si deasupra, pe culmile unui inalt versant ? In ce sa speri pe timp necurat cand pana si propria-ti cochilie te tradeaza ? La ce bun sa gasesti solutia labirintului daca usa ti-e inchisa ?

Si trece timp peste pielea ta, si trec lacrimi in coltul zambetului tau, si vanezi ganduri si esti vanat de vise … O goana continua in ritmul inimii accelereaza alert bataile ca niste aripi de colibri. Imaginatia iti joaca feste, te gandesti prea mult la ipoteze negative numai ca sa iti pregatesti discursul final, epilogul viitoarelor tale amintiri. Te doare, dar tu iti provoci durerea. Te ucizi incet si torturezi grabit fiecare unda a memoriei pe care s-ar putea afla informatii despre realitate pe care vrei, dar nu vrei s-o intelegi.

E atat de aglomerat acolo, atat de cald incat ti s-au racit mainile. Trecerea de la subiectivitate la obiectivitate este mai mult starea generala decat o activitate gandirii din momentul respectiv. Tremur, frig, cald, cald, frig, tremur …

Incotro sa fugi?

Ne-a fost bine

E racoare, mi-e chiar frig. Ma uit in zare si-mi vine sa te strig, dar as fi stupida sa cred ca m-ai auzi … Aducandu-mi aminte de noi, de tine, ma gandesc … totusi ne-a fost bine.

Privind la infinitul orizont, cugetand intreaga zi pe vesnicul scaun al meditarii, conclud : a fost placut.

Chiar daca tu poate ai uitat sau, defapt, nu vrei sa iti amintesti, au fost zambete, au fost lacrimi, au fost exaltari si patimi … Au fost si, da, au trecut.

In ciuda tuturor lucrurilor contrare fericirii, in ciuda acelor momente dedicate amagirii si faptului ca fiecare a tinut cateva ganduri doar pentru sine, ma gandesc ca totusi … ne-a fost bine.

Stiu ca-mi putrezesc obrajii din nou si degeaba, cunosc ca pentru nimic bun ma mai agit acum, ca viata cu tine nu a fost tocmai perfecta ramanand acum numai  colb, scrum si fum …

Oglinda

Si ? Ce daca suntem oameni si suntem intruchiparea defectului ?

Si ? Ce daca gresim o data, gresim de doua ori si gresim infinit ?

Si … ce daca speram in zadar atat de des sau nu speram deloc ?

… ce daca suntem egoisti si ne uitam la cat de imperfecti sunt cei din jur, uitand ca facem parte din acelasi soi de pacatosi ca ei ?

… ce daca facem atatea lucruri eronate, ranind pe altii, dar nu ne cerem iertare desi avem pretentia asta de la ei ?

Si ? Ce daca devenim din ce in ce mai goi pe dinauntru, considerand ca poate asa vom scapa de durere, dar facand abstractie de cei carora nu le mai oferim emotional cat ne ofera ei … si ranim. Ranim oameni pe care ar trebui sa ii tinem aproape. Nu suntem corecti atat de adesea …

Dar oare e bine ?

Romania, tara mea

Cred ca deja absolut toti romanii care citesc titlul stiu la ce sa se astepte : la multe plangeri aduse societatii romane si la cum s-a ajuns …

M-am saturat sa ma plang. Stiti ca se mai intampla la un moment dat sa se umple paharul si sa ti se taie de tot si toate. Nu am sa incep sa enumar remarci la adresa tuturor lucrurilor care prezinta erori grave pentru ca deja sunt mai mediatizate decat ar trebui si cred ca si asta este unul dintre motivele pentru care romanii isi urasc atat de mult compatriotii (pentru ca “tara” ar fi destul de gresit spus). Cred ca a devenit un trend pentru unii sa se planga, iar asta o spun vizavi de faptul ca nimanui nu ii convine ce vede la cei din jur, dar, la fel, nu multi sunt cei care se mai si uita la propria persoana …

Ce e de facut ? De ce nu face nimeni nimic in privinta asta si de ce au uitat toti de unde au plecat ? Sa fie oare de vina numai conducerea tarii ? Sa fie oare de vina multiplele contraste si intolerante ? Coruptia, parvenirea suspusa, criza economica ce a fost intr-un fel sau altul mereu “in sprijinul” Romaniei … ?

Imi e teama. Efectiv imi e teama pentru tarisoara asta a noastra de care isi bat atatia joc. Mai sunt pe deasupra si aceia care, dintr-un patriotism fanatic, inutil si stupid, contribuie la o si mai proasta intelegere intre noi. Romani, NU prin AGRESIVITATE si VIOLENTA se educa o natiune ! Suntem fiinte superioare cica, avem creier dezvoltat, inima si judecata … Unde au disparut toate astea ?!

Here we go again, autumn!

Dintr-o canicula specifica acestui Bucuresti primitor, ne-am racorit intr-o ploaie zdravana ce ne-a anulat toate planurile. Tuborg Green Fest -ziua a treia-  nu a prea avut spectatori si in niciun caz cum a avut in cea de-a doua zi de festival de exemplu, la concertul Zdob si Zdub, the Herbalizer si Guano Apes. Contrar perfectiunii si confortului general cu care Bucurestiul ne-a obisnuit pe toti (probabil chestia asta se va intampla pe bune in cadrul urmatoarei ere…), se anunta sa mai ploua ceva in urmatoarea perioada, cu inundatii si tot tacamul. Minunat ! Cu totii abia asteptam !

Cartierul Berceni s-a familiarizat cel mai mult cu apa din cate am auzit, deci probabil toate pisicile din zona respectiva stau protap pe garduri cocotate si  asteapta sa fie salvate de un caine binevoitor -interpretabil).

Ce facem noi inchisi in casa ? Ce fac coolii care nu pot sa respire fara aerul de club ? Ce fac shukarii daca e musai sa se etaleze si isi murdaresc lucrusoarele cumparate special de la Armani, D&G sau Gucci special pentru ziua aia ? Chiar nu ii e naturii mila de ei ?! E adevarat. Cu totii vom suferi intr-un fel sau altul in aceasta mirifica perioada ploioasa in care, acum serios vorbind, niciunuia din noi nu ii va conveni sa isi uite umbrela acasa …

Eh… Una peste alta, sa speram intotdeauna la mai bine si sa ne bucuram de ziua de azi ca poate maine va fi mai rau. Acum ma duc sa rascolesc toate caietele pe care le am in speranta ca voi regasi vreun oracol sau ceva la citirea caruia sa ma amuz copios ! A, da, si La multi ani! tatalui meu .