…e vorba despre singuratate.
E vorba despre cum toti oamenii sunt singuri si cum, de-a lungul vietii lor, isi cauta parteneri, colaboratori la viata. Totul cu scopul de a nu mai fi singuri. Nu putem impartasi integral experienta noastra cu cineva, pentru ca noi suntem unici, intamplarile si drumurile nu ne sunt identice. Toti oamenii se trezesc plangand in sihastrie de cel putin cateva ori 
in viata, cand singurele companioane le sunt elementele neinsufletite de prin preajma. Este un fapt, nimic fantastic.
Tuturor le e teama de singuratate intr-o anumita masura. Fie ca neaga, fie ca e vorba de singuratate sociala sau familiala sau de orice fel. Fara alte adaugari. Paradoxal este, insa, ca in mare parte a vietii noastre trupesti suntem singuri si, cu toate acestea, de asta ne ferim cel mai mult. Cei carora le place in mod special sa fie/stea singuri sau chiar se inspaimanta la ideea de a impartasi social sunt considerati si recunoscuti ca fiind anormali, oameni cu probleme psihice, inadaptati.
Unii dintre noi ne-am adaptat cu a nu urma spiritul de turma doar ca sa fim bagati in seama. Unii dintre noi ne-am acceptat singuratatea ca fiind o parte naturala a vietii noastre, chiar daca nu ne place intotdeauna, dar in acelasi timp sa nu ne tradam principiile, placerile, pe noi insine. Acest ceva e o parte din noi, asa ca trebuie sa invatam a o trata ca pe o ruda; nu ne-o alegem, suntem legati de ea departe de asa-numitul liber arbitru.
Cu siguranta ar mai fi multe de adaugat, dar generic vorbind, cam asta e ideea.
“Iubesc, am curaj si ma tem.” [Adrian Paunescu]
