Mai este oare loc in timp si spatiu pentru desavarsirea mea?
A ramas oare vreo lacrima de fericire menita sa-mi mangaie obrazul?
In vremuri cand simplitatea reprezinta o utopie sau chiar un termen neinteles, cum putem noi oamenii sa atingem sau macar sa ne apropiem de orice altceva in conditiile in care, astfel, nu ne putem apropia nici de noi insine?
Suferinta, ardoarea, pasiunea, emotii care pe mine nu m-au mai acaparat demult… Fara a mai generaliza, sunt eu oare sortita pieirii fade in detrimentul mortii implinite?
Nebunia, in fata universului intreg, pare o gluma poate, un termen prostesc folosit neintemeiat de masa de oameni care nu il inteleg. Cand natura e atat de vasta, cum de exista INCA discriminarea?
Cum de exista INCA lipsa de comunicare in vremuri cand singurul lucru pe care trebuie sa il facem pentru a avea posibilitatea de a ne exprima este sa apasam un buton sau cateva?
Se pare ca, din minimele-mi observatii, direct proportional cu dezvoltarea tehnologica este regresul inteligentei emotionale. De ce?…Tendinta generala e catre mizerie. De ce lumea nu se deschide catre toate frumusetile care au fost, inca sunt si vor mai fi?
lumea are inca o vedere oarba!
Nu o sa ma obisnuiesc cred niciodata cu asta…