In primul rand, pornind de la premisa ca orice lucru are niste radacini, nimic nu poate exista fara cauza si scop.

In al doilea rand, dragostea, generic vorbind, este zambetul inimii.

Acum, perspectivele pe care le voi pune in opozitie sunt urmatoarele: dragostea, sentiment inexplicabil, intens si coplesitor SAU energie necesara, logica (ce are o cauza definita).

De-a lungul vietii, oamenii interactioneaza cu o gama larga de emotii si se lasa influentati de foarte multi factori externi. Acel lucru pentru care lupta este sa gaseasca circumstantele cele mai bune pentru a se simti bine, pentru a se simti indragiti, tinzand catre indestularea prin iubire.

Eu nu sunt de acord cu ideea ca dragostea propriu-zisa este acea intalnire incomensurabila dintre doua suflete care genereaza niste emotii fara logica. Daca totul are o logica, de ce nu si iubirea? Este logic sa fie logica. De undeva porneste, fie ca e vorba de o conexiune interumana deosebita, fie ca sunt pur si simplu suflete pereche.

Pe aceasta tema am primit multe contraziceri si aprecieri ale mentalitatii mele cum ca ar fi foarte gresit modul meu de a privi lucrul acesta. Doar pentru ca insist sa imi explic fiecare senzatie pe care o am si sa ii gasesc sensul, nu inseamna ca beneficiez de incapacitatea de a iubi. Diferenta este ca unii prefera sa manance viata facand o prajitura de sentimente presarate cu ratiune, iar altii prefera ratiunea la rece, asortata cu salata de emotii.

“Dragostea adevarata este o limba pe care surzii o pot auzi si orbii o pot vedea.” – Gabriel Garcia Marquez

“Sa-ţi spun ce este dragostea adevarata. E credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, încredere şi daruire impotriva ta însuti, impotriva lumii întregi. Dragostea inseamnă sa iti dai inima si sufletul întreg celui care ti le va zdrobi. ” – Charles Dickens

“Alegem pe cei pe care ii placem. In ce priveste cei pe care ii iubim, nu avem niciun cuvant de spus.” - Mignon McLaughlin, The Neurotic’s Notebook

“Dragostea este poezia tuturor simturilor.” – Honore de Balzac

Dupa cum religiile ne-au invatat, dragostea este Creatorul. Creatorul este in orice, in noi. Noi avem dragostea in noi… Nu ar trebui s-o cautam inafara noastra. Si totusi, de ce o facem? De ce persoana noastra nu ne este indeajuns? La ce bun un suflet-pereche daca se presupune oricum ca dragostea in forma ei cea mai pura nu depinde de nimic si nimeni altcineva? Putem fi fericiti fara dragoste? Asta cu certitudine nu, deoarece sunt unul si acelasi lucru. Nu poti fi fericit dupa ce ai facut un om sa sufere din razbunare. Sentimentul respectiv este o bucurie temporara in compozitia caruia nu are ce cauta armonia, placerea de a face rau. Negativismul este partea aceea din oameni care diminueaza dragostea cu care ne nastem in nestiinta umana.

…cum e dragostea, acum cand pui in acelasi context proportionalitatea informatiilor dinafara cu cele din sinea ta?

Am o mie de intrebari ce mi le sangereaza mintea si cunosc un mare paradox

Acela ca, dupa ce as sti raspunsul fiecareia, toate si niciuna imi vor fi de folos.

Care este drumul, care este calea dintre toti sorii de la orizont?

Cum arata oare zarile cand nu mai iese fum din foc?

Trei etaje sociale vad cu ochii larg inchisi:

copii fericiti, nenorociti ai simtirii si luminatii distinsi.

Si-atunci, vin si-ntreb de colo… Cate lacrimi trebuie sa mai ude Pamantul asta suparat?

In apogeul suferintei, eliberarea ramane -greu de schimbat- un punct de ratat.

E greu cand istoriseste o chitara simtamintele profunde ale-ntregii omeniri

Sa ramai tacut si aspru, cu scrutare din priviri.

Dar ne cheama radacinile in recunoastere,-napoi,

cand ratiunea nu se satura din satisfacerile efemere in ploi.

Ne cheama pe noi, cei care vor s-auda glasul sau sa faca pasul

inainte…

A ramas oare vreo lacrima de fericire menita sa-mi mangaie obrazul?

In vremuri cand simplitatea reprezinta o utopie sau chiar un termen neinteles, cum putem noi oamenii sa atingem sau macar sa ne apropiem de orice altceva in conditiile in care, astfel, nu ne putem apropia nici de noi insine?

Suferinta, ardoarea, pasiunea, emotii care pe mine nu m-au mai acaparat demult… Fara a mai generaliza, sunt eu oare sortita pieirii fade in detrimentul mortii implinite?

Nebunia, in fata universului intreg, pare o gluma poate, un termen prostesc folosit neintemeiat de masa de oameni care nu il inteleg. Cand natura e atat de vasta, cum de exista INCA discriminarea?

Cum de exista INCA lipsa de comunicare in vremuri cand singurul lucru pe care trebuie sa il facem pentru a avea posibilitatea de a ne exprima este sa apasam un buton sau cateva?

Se pare ca, din minimele-mi observatii, direct proportional cu dezvoltarea tehnologica este regresul inteligentei emotionale. De ce?…Tendinta generala e catre mizerie. De ce lumea nu se deschide catre toate frumusetile care au fost, inca sunt si vor mai fi?

Pentru a 999-a oara, imi este demonstrat ca o dorinta arzatoare sau, dupa caz, unica dorinta este intotdeauna greu de realizat. Dificultatea, cred eu, este direct proportionala cu nerabdarea implinirii, lucru de altfel destul de enervant.  Intre timp, multi mi-au aratat cat de limitati sunt, oricat am incercat sa caut o portita deschisa, ascunsa, de orice fel, care sa contrarieze incapacitatea ratiunii lor de a trece pragul. Dezamagitor? Probabil, dar nu ceva personal, ci mai mult general pentru ca imi doresc de fiecare data sa identific oameni in adevaratul sens al cuvantului. Da, paradoxal poate sunt chiar rare specimenele umane si se pare ca cineva sau ceva insista sa imi dea raspunsuri negative.

DAR! acestea sunt suturile menite sa ma propulseze mult inainte. Problema este ca pana te inveti cu suturile acestea, cazi, te rostogolesti prin praf si abia apoi te ridici. La salturile mari nu poti ateriza din prima cu genunchii indoiti. Ma bucur ca am trecut cu bine prin incercari dificile, sunt multumita de faptul ca nu am trecut cu ochii inchisi peste acest drum anevoios si ca am reusit sa ma simt bine si sa imi procur pozitivism in stil alchimic.

Foarte important este sa nu uitam lucrurile aparent marunte, cum ar fi sa spunem cu sinceritate “Multumesc!” sau cum sa oferim un zambet, chiar daca noi nu il avem nici pentru sine. Creandu-l altora, cresc considerabil sansele sa ni-l creeze si altii noua! :)

E vorba despre cum toti oamenii sunt singuri si cum, de-a lungul vietii lor, isi cauta parteneri, colaboratori la viata. Totul cu scopul de a nu mai fi singuri. Nu putem impartasi integral experienta noastra cu cineva, pentru ca noi suntem unici, intamplarile si drumurile nu ne sunt identice. Toti oamenii se trezesc plangand in sihastrie de cel putin cateva ori in viata, cand singurele companioane le sunt elementele neinsufletite de prin preajma. Este un fapt, nimic fantastic.

Tuturor le e teama de singuratate intr-o anumita masura. Fie ca neaga, fie ca e vorba de singuratate sociala sau familiala sau de orice fel. Fara alte adaugari. Paradoxal este, insa, ca in mare parte a vietii noastre trupesti suntem singuri si, cu toate acestea, de asta ne ferim cel mai mult. Cei carora le place in mod special sa fie/stea singuri sau chiar se inspaimanta la ideea de a impartasi social sunt considerati si recunoscuti ca fiind anormali, oameni cu probleme psihice, inadaptati.

Unii dintre noi ne-am adaptat cu a nu urma spiritul de turma doar ca sa fim bagati in seama. Unii dintre noi ne-am acceptat singuratatea ca fiind o parte naturala a vietii noastre, chiar daca nu ne place intotdeauna, dar in acelasi timp sa nu ne tradam principiile, placerile, pe noi insine. Acest ceva e o parte din noi, asa ca trebuie sa invatam a o trata ca pe o ruda; nu ne-o alegem, suntem legati de ea departe de asa-numitul liber arbitru.

Cu siguranta ar mai fi multe de adaugat, dar generic vorbind, cam asta e ideea.

“Iubesc, am curaj si ma tem.” [Adrian Paunescu]

A celui suflet care plange

Si sfarseste-n coltul gurii mele

In urma gandurilor rele

Saruta-mi-o , copil frumos,

Si vindeca-mi cancerul dureros.

Mangaie , firava incantare cu pletele-aurii,

Tandru, prin inocenta ta , obrajii sidefii.

Dar vino! De ce-ai ramas in timp pierdut?

Revino-ti, copilarie, la vechiul inceput,

Acopera-mi ochii sa nu le mai vad tacerea

Ce o simt infiorandu-mi pielea

Dar  vino si mangaie apasat

Sufletul acesta atat de gol dar incarcat!

Vei avea astfel cunoscut

Greoaia limba a unui mut.

Va sa te doara si pe tine, copile,

Va sa te doara crunt,

Caci nici trupul , nici sufletu-ti pur si plapand

N-a cunoscut acele triste zile

Si-atunci vei avea aruncat iar copilaria-n pamant.

Dar acum am sa te iau sub aripa mea franta,

Si-am sa te invat din nou despre copilaria sfanta

Desi te vor mai durea tamplele de ganduri

Am sa te mangai eu in locu-acelor scanduri

Pe care ti-a dormit inima noapte de noapte.

Am sa-nlocuiesc stransorile fruntii cu surasuri

Si auzul sa-l imbat in calde soapte.

Iti arat astfel, fost copil cu plete aurii,

Orice idee si tot ce mi-as dori,

Sa-mi fi intins si mie buzele a zambet

Si, poate, sensul real al lui “ a iubi” !

In functie de fiecare, sunt lucruri sau intamplari care ne marcheaza intreg restul vietii intr-o oarecare masura. Problema este ca se intampla asta si pe plan negativ, motiv pentru care apar pasele proaste de dupa, perioade in care avem tendinta de a reflecta mai mult asupra anumitor aspecte si eventualelor schimbari pe care le-am putea face ca sa eradicam raul din viata noastra.

Singurul lucru bun in orice situatie din aceasta este sa te ridici deasupra ei si sa spui ferm in cel mai scurt timp posibil “Nu sunt slab, nu atat de slab, trebuie sa imi revin si sa obtin ce ma face multumit!”

Nu e nicio utopie. Este purul adevar si cea mai buna atitudine pe care o putem avea. Viata e facuta din multe urcusuri si coborasuri si intotdeauna e mai greu sa urci decat s-o iei la vale. Trebuie sa luam fraiele si sa incetinim caderea, sa ne redresam si sa urcam din nou catre culmi.

Vantul ce m-a intampinat dintre copaci mi-a mirosit a trecut. Pe masura ce inaintam cu parul valvoi, aveam parte de din ce in ce mai multe momente pe care simteam ca le-am mai trait candva. Mirosul ala… oh, mirosul de primavara! Niciodata nu l-am putut descrie, desi imi e atat de familiar. Si atunci am inceput sa imi amintesc. O puzderie de lucruri pe care le faceam, de locuri pe care le frecventam si oameni de acum multe primaveri, mi-a invadat cu zambet aglomeratia de ganduri…

In momente ca astea iti poti da seama cate poate debita mintea in 40 de minute…

Unora ne este dat sa trecem prin situatii si emotii in urma carora ne intrebam daca le meritam noi povara mai mult decat altii, pe care in mintea noastra ii pedepsim pentru bucuria ce nu si-o merita. Altora le este drumul mai lin, procesul vietii mai putin incarcat de mizerie sau lacrimi. Dar, in loc sa ne gandim si sa judecam cine ce a primit fara a merita (nu de alta, dar e un efort inutil si nociv emotional), am putea sa ne vedem frumos de buna derulare sau imbunatatirea a vietii noastre. Pana la urma, ea e cea care conteaza.

Mai presus de toate, consider ca fiecare lucru oricat de marunt are un scop. Fiecare dintre noi are un scop. Evident, nu ni-l spune nimeni si poate nici nu il vom afla prea curand, dar ce e cel mai logic si usor de inteles este faptul ca ceea ce conteaza e sa incercam sa le facem pe toate cat mai bine. Sa ne autodepasim. Sa ne propunem niste teluri si sa ne zbatem pentru ele. Cu cat mai putine mijloace murdare, cu atat mai mare e satisfactia personala. PENTRU CA E MAI USOR SA FII CRUD decat CHIBZUIT. Mai tarziu, nu cei cruzi isi primesc rasplata +  stima de sine se augmenteaza dovedindu-ne ca suntem cu adevarat buni in ce facem. Semanand rau, nu mai avem de unde culege bine cand avem nevoie. Si vom avea… cand ne va fi lumea mai draga.

Da, ne-am saturat, e greu. Inapoi n-avem cum sa mergem, inainte e singurul drum. Chiar si pe alei intunecate unde nu poti vedea 5m mai in fata. Daca asa a fost sa fie, trebuie sa ne luam inima in dinti si sa ne asumam responsabilitatea propriilor noastre vieti.

Dar, hei! Rezerva-ti un timp al tau dintr-o intreaga saptamana, redu-ti telefoanele la tacere si fa ceea ce vrei. Orice drum lung are popasuri. Poti incerca intr-o dimineata la cafea ceva ce poate ai lasat in praful memoriei:

E de neinteles pentru oricine sentimentul instrainarii de propria viata, inclusiv pentru tine. Inclusiv pentru gandurile-ti chinuite care ar vrea si nu ar vrea sa fi putut schimba ceva, singurul lucru cert in negura fiind ca nu ti-e bine.