O zăpada și-o soprană

[coloană sonoră – http://www.youtube.com/watch?v=lAfZZyWUFZQ]

Zăpada îmi dă o stare de liniște. Toți și-au dorit să nu mai vină iar după ce au trecut aproape 2 luni de iarnă au realizat că defapt își doresc să se întoarcă. Venirea zăpezii a fost acum la fel de îmbucurătoare cum sunt florile de primăvară.

 

Nu mai e totul atât de sumbru să fiu singură. Un playlist de cântece lente și străpungătoare și privirea mi-o pierd spre geamurile mari, mai mult decât până acum. Mi-e așa frig în inimă… Bate vântul tristeții peste rana ce-a rămas în urma smulgerii tale din ea. Nici acasă nu mai e „acasă”… 

 

Cum să mă dezvăț de mirosul pielii tale și de mâinile care mi-au ținut cald sufletul? Timpul știe. Eu, nu. Știu doar că așa e mai bine, că amândurora ne trebuie altceva. Sper doar să am ce pune în locul tuturor lucrurilor care acum îmi lipsesc și fac să doară atât de tare...

 

…atât de tare… Atât de tare încât o patre din mine strigă pe dinăuntru ca un copil părăsit. Atât de tare încât ar trebui să zâmbesc și să adopt ziua ca pe un nou început dar mintea îmi stă numai la tine, la cum te-am lăsat și la cât de proastă am fost că am oferit o șansă discuției. Nu am făcut decât să întorc cuțitul într-o rană care oricum urma să vină… Cu sau fără lacrimile și disperarea dinainte de a mă urca în taxi, tot acolo ajungeam, deci pentru ce…? Pentru a fi și mai dureros decât urma să fie oricum?

 

 Ți-am lăsat sub pernă o parte din mine. Cu bine, dragule.