Fiecare Craciun era singur si trist
Impartind cateva beri cu un computer aprins,
Cateva jocuri violente ca pentru starea lui,
Iesind din casa pentru a ura orisicui
Cate un “la multi ani” si da un zambet beat
Care-l insotea mereu in patima si pacat.
Un pusti cu minte de barbat sau viceversa,
Nu prea-si mai dorea nimic si se gandea adesea
Daca merita sau nu sa mai rasufle prin alcool
Deseori simtind in piept si-n viata un gol,
Simtind ca vlaga i se scurge incet, domol.
Dar zambind cu-acelasi zambet tarat prin namol.
Nu raspundea nimanui si nu schita nici un cuvant
Daca arata vreodata o falca-n cer si alta-n pamant,
Caci, traind in minciuna pe care tu chiar o crezi,
Mai sunt insa momente cand altii arata dovezi
Ale unor lucruri pe care preferi sa nu le stii,
Acele momente cand vrei sa rupi si sa sfasii.
Se bucura de aspect placut ce atrage oricare femei
Si poarta puteri asupra oamenilor ce-l apropie de zei.
Dar nu vrea nimic din ce are, nimic superficial,
E saturat de toate, de banal si scandal.
Incepe sa se schimbe, fara sa faca din asta un scop,
Dar e inconjurat de oameni care-l tin in trecut , in loc.
Nu-l cunoaste nimeni pt ca nici el nu stie cine e,
Isi stie numele si faptele si e indeajuns sa se sperie.
Cunoaste insa-o fata pe la 20 d ani,
O afla-ntamplator prin grupul de golani.
Nu are nici o treaba cu ce a intalnit pan’acum
Dar se pare ca pana la ea nu prea exista drum,
Decat alei si carari pacatoase
Si nu pare genul care sa se-ascunda-n fum.
O priveste din umbra si pastreaza distanta
Caci orice exprimare a gandurilor i-ar pata prestanta
Nu-i prea vorbeste, prefera asa decat mai mult,
Oricum stia a se pastra mut, a invatat demult.
Ii cam place fata, gaseste ceva iesit din banal
Desi nu-ntelege ce si nici nu se strofoaca in mod special
Lasa lucrurile asa fara sa se complice
Si sta cuminte evitand sa se implice.
Doar ca-ntr-o noapte ceva s-a intamplat
Si poate ca destinul i-a vrut in acelasi pat.
Fata are pe cineva , el e singur.
El viseaza la ea , de reciproca nu e sigur.
Sexul opus cu rang misterios necesita un loc
Unde sa-si astearna trupul, dar se-ncepe un joc
De care zambetul ei de necitit era constient,
Ramanand ca si baiatul in pozitia de indiferent.
“Multumesc de ajutor”, ii spune cu sinceritate.
Ajung acasa, isi instaleaza tacerea in noapte,
Se pun in pat si stau la o distanta considerabila
Intr-o atmosfera incordata, aparent maleabila.
O vrea mult… o vrea aproape,
Dupa o conversatie purtata in soapte
O priveste si gandeste dac-o fi bine sa o ia alaturi
Iar ea tremura invelita in paturi.
Se indura, o trage violent la pieptul lui,
Iar ea zambeste fericita multumindu-i
“Chiar aveam nevoie, mi-era tare frig”
“Atunci de ce stateai acolo si nu ziceai nimic?”
Nu ii raspunde la intrebare, caci ii pare evident
Ca trebuia a-si pastra demnitatea si e suficient.
Pe tot parcursul vremii fac schimb de idei si ganduri
Cat n-au facut de cand s-au cunoscut in grupuri.
E ceva… ce le place amandurora.
Nu o cunoaste, dar si ea considera aidoma.
Stagneaza alipiti ore intregi
Ca doi feciori in nopti lungi si reci.
Betivul, violentul, stingherul in propriu torace
Si zambitoarea straina, delicata dar tenace
Se intalnesc sa construiasca un tot unitar
Sa cladeasca ceva superior, centenar.
Avea sa fie surasul real al fiecarei dimineti,
Motivul pentru a nu se trezi iar printre oameni beti,
Speranta pierduta cum ca mai exista ceva sfant
Ori solemnitatea si onoarea unui simplu cuvant…
Avea sa afle ce-nseamna sa plangi de dor
Cand, la plecarea ei, toate gandurile-i mor,
Avea sa descopere ce-i dragostea cu-adevarat,
Lucru ce nu i-a mai fost aratat,
Lucru care ii ramasese in minte patat….
Dar acum nu mai stie nimic de nimeni,
O tine in brate calduros ca-ntr-o zi de vineri
Cand stii c-ai timp pentru orice incantare.
Incantarea asta ii pulsa inima tare.
„Dragostea adevarata este o limba pe care surzii o pot auzi si orbii o pot vedea.” – Gabriel Garcia Marquez
Tremura tot. Inima ii era o pasare salbatica inchisa intr-o cusca. Nu intelegea de ce nu se putea calma, desi isi pusese niste muzica instrumentala piano ca sa ii aline pulsul accelerat. Parca sufletul ii fugise de un imens tsunami si, oprindu-se in varful unui munte inalt, si-a descoperit in disperare singuratatea. Era o stare anapoda, total neclasificabila, il inducea in eroare si nu isi putea controla tremurul.
Țărm al Nicăieri 